vreau sa fie simpla si sa ma ia prin surprindere. sa nu ma gandesc la reactii, la inainte si dupa, la bine si ne-bine. sa zambesc tamp toata ziua si sa nu fiu atenta la discutiile din sedinte. sa imi fac planuri de vacanta in locuri pustii, fara claxoane, in schimb cu flori salbatice. sa ma intrebe lumea ce e cu mine si sa am drept raspuns o hlizeala prosteasca. sa invat si sa ascult oameni frumosi. o poveste care sa-mi ierte vinile si lipsa covarsitoare de perfectiune, starile uneori strambe si vorbele uneori nepotrivite.
si as vrea sa se intample vara.
pe dupa amiaza, asa: am primit in schimb o zi grea si incruntata, din acelea care nu se mai termina, am tradat renuntarea la fumat si am confirmarea unei dez-prieteniri… nu mai vreau nimic, decat vara….
18 grade maxima in iulie fix in weekendul cu Bestfestul si ploo iar. Vorba unui prieten: las’ca ne simtim ca la Glastonbury. Am ratat ziua de vineri cand erau programati Skunk Anansie, pe care ii asteptasem luni bune cu nerabdare. Si asta tot din cauza ploii, de data asta din tavan. S-a lasat cu o inundatie de zile mari la mine in casa, tencuiala cazuta, mobila scorojita, n-avem lustra temporar si nu stim daca aerul conditionat va mai porni vreodata. Dar s-a lasat si cu dovezi de prietenie care m-au lasat masca, cu oameni care au sunat pur si simplu la usa sa intrebe daca pot ajuta sau care si-au pus in primejdie propriile planuri ferme ca sa am eu curent si sa nu trebuiasca sa plec cu bocceluta. Sar’na, sa va dea Dumnezeu dupa inima voastra
Revenim. Skunk ratat cu inima stransa vineri, dar pentru sambata se anuntau Lamb si Asian Dub, intens electronici (ceea ce nu-i tot timpul pe gustul meu), dar speciali tare. Asa ca am plecat cu oarece chef si optimism, mai ales ca era o zi de primavara destul de curajoasa. Hai sa incercam cu linia speciala Bestfest, rezultatul unei colaborari laudate intre organizatori si RATB. Mi-am luat o cartela si-am pus ceva credit pe ea (tot trebuia sa descopar tainele noului sistem odata si-odata) cu intentii pasnice si contributoare. Surpriza. La Casa Presei 3-4 controlori nu permiteau urcarea decat pe la usile din fata si spate (pentru cine nu stie, e al naibii de stramt spatiul acolo si eram destui) si o conditionau de achitarea in numerar a calatoriei. De ce n-o fi fost buna cartela mea (si ce mandra o tineam in mana!) nu stiu, mai ales ca o calatorie era 1,5 lei, adica exact tariful normal al unei linii pre-orasenesti. Nu impotriva achitarii calatoriei mârâi, ci a felului in care s-a facut acest lucru, cu priviri urate de parca eram niste infractori toti pana la unul.
Bestfest camp-ul e cam ca un balci. Cu masinute si tiribombe. Si inca o surpriza putin nedreapta, zic eu: locuitorii comunelor vecine intra doar cu buletinul. Avand in vedere ca am platit un pret destul de piperat pentru trei zile, nu mi se pare foarte cinstit ce fac organizatorii. Se poate, probabil, argumenta, ca festivalul le-a produs deranj aceste trei zile, dar eu am vazut palcuri de localnici colorati, rupti clar de context si de atmosfera si nu mi-a placut prea tare, era putin aerul de la un festival de bere, unde artistii canta moca si vezi toate speciile din atlasul zoologic. Aseara dupa Lamb se aplauda in speranta unui bis, iar trei-patru maimute dintr-astea strigau tampenii apropos de aplauze si m-au enervat crunt. Cand o sa fiu mare, ma fac Chuck Norris.
Mi-a placut spatiul. E organizat bine, poti sta pe iarba, foarte fain organizata zona cu de-ale gurii, locuri destule, oferta interesanta. Exista si bazar, si zona de sporturi, si un camp generos pt parcare. As fi montat niste becuri, insa, acolo, pentru ca azi noapte bezna din parcare era de-a dreptul inspaimantatoare. Iar pe drumul catre autobuz – la fel, numai ca te salvau farurile celor care circulau. Si iarasi punct cu minus – scena de dans e mult prea aproape de cele doua scene mari. Cei de la Lamb au fost vizibil deranjati si mirati de muzica puternica ce razbatea dintr-acolo.
Cea mai misto descoperire e un dispozitiv care le ajuta pe fete sa faca pipi din picioare Hai, sincer, gagici, de cate ori n-ati dat marunt din buze in vreo baie stramta incercand sa gasiti o pozitie cat mai putin chinuitoare si sa atingeti cat mai putin obiectele inconjuratoare, sa va suflecati pantalonii pana peste genunchi sau sa va mototoliti rochiile? Ei, salvarea exista Se imparte gratis, se numeste 2pi, e un dispozitiv super simplu de te intrebi de ce nu s-a gandit cineva sa-l inventeze mai devreme. Si, da, functioneaza Recunosc ca l-am incercat abia acasa, putin intimidata fiind, dar e mega-simplu si usor! Inclusiv tipul de la cortul 2pi mi-a zis ca l-a incercat, asa ca puteti sa-l credeti pe el
Hai sa trecem si prin muzici, ca despre asta e vorba. Am ajuns tarziu, la Suie Paparude, dar mi-a placut tot ce am prins. Exista o expresie care ma agaseaza in ultima vreme, “rupere”, dar se potriveste cu ce-am vazut aseara. Suie Paparude au carisma si prind publicul intotdeauna, la ei se danseaza si se canta, nu te poti impotrivi unei stari de bine care te patrunde la cantarile lor. Apoi a fost Electric Brother, foaaarte fain de savurat stand pe iarba, a sunat bine, s-a auzit bine, s-a potrivit bine in program, mi-a placut tare! Si apoi a venit seara si au inceput numele cu litere de-o schioapa in program. Asian Dub m-au lasat cu gura cascata. Ascultasem ocazional, stiam cu ce se mananca, dar e o trupa absolut de vazut in concert! Se aud grozav, sunt ultra-profesionisti, au reprize de percutie incredibile, canta toti foarte bine, au o energie incredibila si iti vine sa-i legi de scena, sa mai stea Se sare, se striga, se danseaza, se rade pe muzica lor, a fost o descatusare evidenta a multimii, mi-a placut enorm concertul! Si, in sfarsit, doamnelor si domnilor, Lamb. Vocea solistei e atat de rafinata incat am ascultat tot concertul cu pielea gaina (bine, se poate sa fi fost si frigul de vina ). Au redus concertul la o ora, probabil pentru ca ea a fost bolnava si nu s-a refacut complet, de altfel a cantat cu o patura pe ea si se vedea ca tremura. Insa a fost o ora de emotii intense, cu un public (ma iertati pentru cliseul stilistic, dar asa era:) care vibra la orice schimb de priviri, la orice cuvant, la ruperile de ritm, la refren, la chitara ei, la pauze, la refren. A fost un concert cu totul special, atat ca muzica, dar si ca atmosfera si n-o sa ratez nicio ocazie viitoare de a-i vedea.
Azi e ultima zi. As fi vrut sa vad Cuantune, dar nu cred ca ajung, insa mai sunt tentatii pe lista. Ce-i doresc eu Bestfest-ului? Sa creasca, pentru ca a facut-o bine si pana acum, sa aiba line-up-uri mai consistente si sa ne vedem si la anul Ma duc sa-mi scot cizmele de cauciuc. Glastonbury, baby
… doar a venit vara, cateva zile de calatorie, cateva planuri de vacanta, oameni noi cu povesti si cicatrici frumoase pe care-i desfac curioasa si pofticioasa si-i cunosc incet, un gand cam insistent de-a renunta la socializarea virtuala, skunk anansie saptamana viitoare, chef lenes de apus de soare vazut de pe nisip, oameni de care mi-e tot mai dor si alti oameni de care nu imi mai e aproape deloc. nici macar nu fac curat, doar privesc fotografii si-mi dau seama ca lucrurile au un dar minunat uneori de-a se aseza singure asa cum trebuie.
Nu stiu sa dansez. Poate de-asta ritmul meu e impiedicat, ma entuziasmez cand ceilalti sunt blazati si ma culc lenes pe-o parte cand altii merg in salturi. De obicei ne asteptam unii pe altii, ne cautam, ne rabdam, ne lasam in pace, ne suportam hachitele, ne stim si ne vrem asa, defecti. Insa uneori nu raspunde nimeni dincolo de usa. Uneori lumea isi pune perna peste urechi si plapuma peste perna si zace cate-o zi intreaga cu jaluzelele lasate. Iar uneori fac doar eu asta. Pas in spate. Pas lateral. Dansez singura, in felul meu primitiv. Iarasi.
Imi plac concertele. In special in aer liber, cu lumea stand pe jos, cu bere in pahare de plastic, lume faina, expresiva si lejera. Sa sar si sa dansez, sa tip si sa’mi doresc sa stiu sa fluier. Sa’mi rasune urechile inca niste ore dupa ce am plecat si sa zambesc inca niste zile de amintiri. Daca se poate, sa nu ploua, dar aseara am trait’o si pe’asta si n’am murit, ba mai mult, am ras in hohote storcandu’mi hainele de apa.
Aseara fura Suede in Bucuresti. Asteptati vreo 15 ani, dar primiti cu drag ca si cum n’ar fi intarziat niciun pic. Brett Anderson e carismatic pan’la cer si vocea’i suna impecabil, trupa e super profesionista, n’am simtit niciun compromis facut, nicio scurtatura asa, ca pentru marginea hărții. Norocosi cei care au stat mai in fata cand a coborat in public, dar hei, pentru asta exista youtube Am dansat, am cantat, am ras cu gura pana la urechi, mai vreau
In deschidere au fost the Mono Jacks. Mie’mi place vocea lui Doru, eram pe vremuri fan AB4, imi place si muzica noii sale trupe, dar cred ca era loc de mai mult suflet, mai multa energie. Ii astept la Bestfest, sa’si ia revansa si sa ma incante.
Ofcors, piesa mea magica de aseara:
O nota mica organizatorilor, carora nu le’a trecut prin cap ca ar putea sa se produca busculada la iesire din cauza ploii; puteau sa plaseze cativa oameni de ordine in gang, dar bine ca nu s’a intamplat nimic. O nota buna pt ca n’am stat deloc la coada la bere.
De cand ma stiu, caut. Caut intelesuri si povesti in vorbele oamenilor, refuz propozitiile simple si le transform in paragrafe colorate si inaripate. Caut cuvinte frumoase pe care le pun in cutiute mici si parfumate sa invete sa zambeasca inainte sa le dau iar drumul in lume. Caut drumuri negasite inca, pe strazi tacute si verzi, pe langa garduri dincolo de care se ghicesc lumini, pe sub pomi incarcati de cuiburi cu vieti mici. Caut biciclete roz in trafic si sunt fan declarat al posesoarelor lor, caut miros de carte proaspat tiparita si desene pe pereti si mai ales pe asfalt. Caut maini blande cu linii complicate in palma. Caut cicatrici si semne. Caut chei ciudate, vechi si lumi fantastice la celalalt capat al lor. Caut scrisori albastre si fotografii trecute. Caut mangaieri si vorbe de drag. Caut vesti bune si cantece vechi.
Din cand in cand le gasesc. Maini blande care scriu scrisori si fac fotografii, care mangaie si alinta, care te duc pe drumuri nestiute, iti deschid porti mari si’ti spun vorbe mute. Si atunci poposesc, ma asez pe spate si respir. Ca acum.
Imi plac zilele de vineri. Nu e un secret, ba dimpotriva, probabil ca e un cliseu. Diminetile de vineri sunt mai usoare, numarul de snooze’uri impinse telefonului e mai mic, drumul mai putin aglomerat si inima mai saltareata. Zi de imbracat lejer, de program scurt, de planuri de dupa amiaza si de inca doua zile.
Dar azi a fost marti de’a dreptul. Cu remuscarile unei gafe destul de uracioase pe care am executat’o foarte gratioasa aseara. Cu decizia unei cheltuieli substantiale, pentru ca uneori Murphy e al naibii de prezent in viata noastra si asta a facut ca buburuzu’ sa aiba nevoie de reparatii usturatoare la putin timp dupa expirarea garantiei. Si acelasi Murphy si’a luat toate revansele posibile pentru ca si computerul meu isi da obstescul sfarsit tot zilele astea. Bine, ar exista ac de cojocul lui, dar acul costa cam cat jumatate de car cu fan nou, daca pot spune asa. Iar bani si calcule nesuferite. La job era cat p’aci sa fac o prostie de mi s’au taiat picioarele cand am realizat. Noroc ca am mai primit o mica amanare si pot sa’mi salvez (ma scuzati) fundul.
De la job am plecat la tuns de par si de unghii. Era ocazia perfecta sa’mi regasesc spatiul roz si zen, superficial, dar foarte eficient. De obicei ma duc la tuns cu multe idei in toate directiile si sfarsesc prin a spune “fa’mi ce vrei tu, doar sa fie cam asa”. Azi, impotriva firii mele, ma duc cu o poza printata si ideea fixa implicita si zic: “asa vreau”. Si fata care ma tunde are initiativa (ca doar eu am obisnuit’o!) si imi taie parul substantial mai scurt. Am deschis si am inchis gura de cateva ori ca pestele pe uscat, fara sa pot rosti cuvinte, la inceput. A iesit bine, nu zic, dar duse au fost si cerurile roz, si zenurile adanci.
Aveam si alte planuri pentru seara asta, dar parca m’a atins o paranoia superstitioasa, asa ca m’am retras in spatiul cald si primitor de acasa, cu activitati mai mult sau mai putin intelectuale, toate pe net. Tampita idee. Am incheiat glorios ziua de azi cu genunchii zdreliti, cumva meritat, dar neintentionat, cu o gluma remarcabil de prost plasata. Si’mi pare rau…
Drept pentru care ma retrag in varful degetelor si astept vremuri mai insorite. Ca saptamana asta a avut prea multe marti.
Nu’i demult obiceiul; cred ca mai degraba a fost o initiativa menita sa ne insufle putina primavara in spirit, daca tot s’a lasat greu dus frigul anul asta. La o iesire de ziua uneia dintre noi am ras mult, se inghesuiau povestile pe buzele noastre si ne asteptau continuari picante, asa ca s’a lasat cu ‘hai sa ne vedem si saptamana viitoare’. Si ne’am vazut de atunci cam in fiecare saptamana. Am ales joia, pentru ca e cumva o avanpremiera grozava a sfarsitului de saptamana si pentru ca … asa s’a nimerit pana acum Se lasa cu rasfat, cu ceaiuri in locuri cochete, dulciuri tentante si o senzatie incredibila de suflet usor. Ma amuzam la un moment dat ca probabil din afara parem o adunatura de fetite putin mai mari ce au primit voie sa se atinga de portelanurile fine. Mai lipsesc pijamalele si am bifa toate cliseele posibile caci suntem ca niste vrabii, ni se incaleca vorbele si rasetele si imi fac iluzii ca suntem mai mult haioase si nu prea galagioase. Deci, daca intr’o zi de joi sau de aiurea vedeti un grup de domnite gurese cu licori parfumate dinaintea lor, ingaduiti’le, va rog, ca’s doar niste copii mari iesiti la joaca
Nu stiu de ce mi’am adus aminte brusc de asta, a trecut aproape un an de atunci. Cred ca norii si vremea nebuna si isterica de afara m’au tras de maneca. Asa a fost si in ziua aceea, cand am plecat in buza diminetii cu un avion si m’am intors seara tarziu cu altul, obosita de parca ma batuse cineva si dupa doua zboruri tare afurisite, parca numai prin furtuni trecuseram. Dar, ma rog, bine ca s’au dus, desi cred ca am slabit lejer un kilogram de la transpiratii. Scuzati imaginea.
Taximetristul de dimineata – cu initiativa. Imi prindea bine, ca intarziasem. Stiti genul: domnita, lasati-ma pe mine sa va duc pe unde stiu eu, va scot la aeroport in doi timpi si trei miscari , am client de la compania cutare si’l duc mereu si o luam pe aici si, vaaaai, cum, o sa vedeti, o sa imi multumiti. Ok, zic, saru’mana. Drumul de la mine la aeroport e simplu si drept, e adevarat ca are niste mici dopuri, dar daca stii pe unde sa le ocolesti, iti ia intre jumatate de ora si o ora. (Bine, nu punem la socoteala vinerile turbate cand se inghesuie tot bucurestiul pe DN1, dar parca nici dintr’acelea nu am mai vazut.) Omul vijelios. M’am ancorat bine de manerul de la fereastra, pus centura si tot dansam pe bancheta din spate si mi’era teama ca sare laptopul pe geam. Zic: daca am intarziat, asa imi trebuie, o rugaciune mica si ajungem. M’a luat pe soseaua de centura, a facut niste miscari ca de tango cu masina, am mers pe stradute care nu’s sigura ca sunt pe harta Bucurestilor, dar intr’un final am ajuns. In cat timp? O ora si cinci minute! Si daca o luam eu prin toti Crangasii si faceam coada la pas nu cred ca ajungeam in mai mult timp de atat. Plus ca, deh, drumul liber, dar sensibil mai lungut. Si mai scumput, in consecinta.
In fine, am apreciat bunele intentii si in naivitatea mea infinita l’am rugat sa ma culeaga si seara. La Otopeni e cam complicat daca nu vrei sa dai aproape un euro pe km (si eu nu vreau), iar ca sa iei un taxi normal trebuie sa iesi in afara aeroportului. Asta nu e o mare drama, dar taximetristii nu au voie sa opreasca nici acolo si atunci trebuie sa iti gestionezi foarte bine momentul in care il chemi, caci masinile galbene fac ture, ture asteptandu’te pe tine. Si nu’i frumos. Drept pentru care i’am spus omului la cat aterizez si mi’a spus ca e in zona, ne’am inteles cand sa il sun (“dupa ce bagati pasaportul in gentuta”) si am zis mersi ca mi’au mai facut oamenii check’in’ul si ca totusi am prins avionul. Vine seara, zburam cam la fel cum am mers dimineata cu masina, cu rugaciuni si balamale scartaind si cand urc in masina si il vad ca sare acul de 100, ii spun “stiti, va rog mult sa mergeti mai incet, ca nu ne mai grabim ca dimineata si in plus abia am scapat de emotii, nu mai vreau”. Asa, si? Nu ma grabeam eu, dar se grabea el! “Domnisoara, imediat ajungeti acasa!”. Nu stiu voi cum sunteti, dar eu devin tare defensiva cu taximetristii. Ok, bine, in sinea mea, las’ca un dus si un pahar de vin acasa or sa faca minuni, sunt zen.
La un moment dat, aglomeratie. Repet, vremea cam ca zilele astea in Bucuresti, tocmai fusese o furtuna de ploaie, se infundase tot, mai ales intersectiile. Multumescu’ti, Doamne, de ambuteiaj. Respir si’mi las mintea pe coclauri. As! Daca tot stam, macar sa ne mearga povestile. N’am protestat suficient si a urmat: fir’ar ai dracu’ toti de hoti, si astia cu pretul la benzina, si patronii, ca stiti, domnisoara, ce ne face astia, ce plan ne pune, ca dumneavoastra cat castigati, ca domnisoara, stiti cati bani am eu deoparte? Si’mi tranteste niste miliarde.
Oricat de zen eram sau ma prefaceam, ma iertati, dar la impartire imi dadeau niste sute de mii bune de euro. Total fara nici o legatura cu un om trecut de a doua tinerete care face taximetrie. Si am facut greseala ca, din motiv de surprindere, sa’mi desprind privirea pierduta de pe geam si sa ma uit la el. Atat mi’a trebuit. Am incercat eu sa zic ‘sa’i stapaniti sanatos’ si sa ma intorc la starea semi-vegetativa, dar nu mai era cale de intors! Domnisoara, stiti unde ii tin? In casa ii tin, domnisoara! Pai ce, ca bancile e hoti, domnisoara! (O urma de spuma in coltul gurii.) Tineam banii la banca X! Pai si m’am dus intr’o zi si le’am zis ca vreau sa scot jumatate din bani, domnisoara! Si ei, nu, ca nu mi’i pot da pe toti odata, ca procedurile bancii nu permit si ca nu au banii aia. Eu, impaciuitoare, ca spumele se inteteau vizibil: da, stiti, bancile au reguli… Ceeee, domnisoara, spuneti dumneavoastra acolo? (eu, din ce in ce mai mica si mai atenta la drum, desi pedala de frana era cam departe…) Pai cand a fost sa imi ia banii, mi’i i’a luat cu amandoua mainile! Nu le’a trebuit proceduri. Aaaa, ce credeti dumneavoastra, domnisoara, am facut scandal! Un scandal monstru! Au chemat politia! Au venit politistii si le’am zis si lor “ce cautati voi aici, n’aveti ce sa imi faceti, e banii mei si sa mi’i dea inapoi! Au sarit si oamenii din banca, domnisoara, tineau cu mine! Si de atunci nu mai tin, domnita, banii la nicio banca! Ii tin acasa si ma uit la ei!
Voi va imaginati scena? Scena din banca, adica… Eu mi’o imaginam, in paralel cu a numara minutele aproximate a fi ramase pana acasa. Imi imaginam o fata cam ca mine care a trebuit sa cheme politia pentru ca a avut de’a face cu un nebun si cum probabil toti oamenii din banca, aceia care ‘tineau’ cu el o faceau doar pentru ca sa nu amplifice conflictul. Discursul omului era si bogat presarat cu injuraturi. Nu’s puritana, dar era prea mult, se inghesuiau toate organele in gura omului… Si omul asta conducea masina in care eram eu. Cam tot o ora a durat drumul. A parut mult mai lung. Si mi’am desclestat foarte tarziu maxilarul…
Este luna mea de suflet. Numai cand spun ‘mai’ si se ivesc umbrele de soare largi, terase deschise si pocnesc mugurii castanului care ajunge pana la geamul de la etajul patru. Inca nu s’au scuturat florile albe si roz din pomi, din loc in loc mai vezi si cate’o magnolie care nu s’a trecut inca. Tufe de liliac atarna, grele de promisiuni parfumate, din curti cochete. Carturesti Verona si’au trezit si ei terasa, abia astept un ceai rosu si muzica buna in fundal, povesti lenese si rasete la umbra. Vremea cireselor timpurii, si, mai demult, chiar a zarzarelor. Vreme prevestitoare de vacante, vreme de facut planuri si rezervari, vreme lenesa de stat pe iarba, de plimbat in parcul Politehnicii si de mirosit tei nebun si salbatic.
Si in ciuda mea si a lunii mele, azi ploua mai ceva ca intr’o zi de toamna antipatica, in loc de sandale port cizme, haine groase si’o umbrela care’mi impiedica privirea sa intalneasca liliac si flori si fluturi. Si nu doar azi, ci o intreaga saptamana ma tradeaza, ma ploua, ba la munte ma si ninge putin. Vreau un comutator care sa opreasca ploaia, sa aduca soarele si sa’mi semneze o cerere de concediu. Pana cand se gaseste cineva sa’l inventeze, ma intorc la ceaiuri calde si parfumate si la esarfe calduroase. Si sunt dispusa sa declar si iunie luna mea cea mai draga, numai sa vina odata toate bunatatile…
fix in weekendul cu Bestfestul 
Recunosc ca l-am incercat abia acasa, putin intimidata fiind, dar e mega-simplu si usor! Inclusiv tipul de la cortul 2pi mi-a zis ca l-a incercat, asa ca puteti sa-l credeti pe el 
Am dansat, am cantat, am ras cu gura pana la urechi, mai vreau 
