maine implinesc un an, aici. cu oarece bune, cu unele nu tocmai. cu incercari, cu griji si temeri. cu lucruri noi, oameni noi, cateva junghiuri in plus si niste rabdari in minus. insa locul asta a ramas al meu, desi l-am neglijat, l-am agasat, l-am plictisit, poate. mi-e bine aici si poate ii e bine si cate unui trecator.
cateva calatorii anul asta, mai putine decat mi-as fi dorit, cativa prieteni noi. cateva dezamagiri, cativa oameni dezamagiti de mine. multe gusturi noi, foarte multe lucruri invatate, primul examen picat ever (cam tarziu, nu? trebuia sa se-ntample si-asta..), o perioada lunga si binevenita de introspectie – si la sfarsit bucuria de a ma cunoaste un pic mai bine, de a ma accepta un pic mai mult si de a-mi fi o prietena mai buna.
ce ziceam anul trecut? daca ma voi regasi tot aici cu un pahar de vin rosu si cu tastele sub degete, ar fi prea de-ajuns. ma bucur de ultimul an, ceea ce doresc oricui. impreuna cu craciun fericit, dragilor!
Dap. Intrebare pusa de un sofer de la o companie de taxi din Bucuresti, cu care am mers prima si, foarte posibil, ultima oara. Nu era nici macar foarte tarziu, undeva spre 11 noaptea, iar omul, pasnic si aparent cumsecade, inchisese ochii la stopul de pe Calea Grivitei. Am intrebat “va e rau?” cu jumatate de gura. “Nu, asa stau eu” vine raspunsul stupefiant. S-a prins ca ma foiesc nelinistita, s-a indreptat de spate si n-a mai fost nevoie sa-i dau de veste cand s-a facut verde, caci n-a mai inchis ochii. N-am mai prins stopuri pana aproape de casa, cand iar l-am vazut cu capul sprijinit si ochii inchisi la un alt semafor. Nu m-ar fi mirat sa-i scape si un sforait discret. Mi se parea ca sunt in alt film, vorba unui prieten, ma gandeam deja cum ma dau jos si merg un sfert de ora pe jos, dar ajung intreaga. Insa am preferat sa-l tin de vorba. Nu se retragea pentru ca trebuia sa stranga o anumita suma bani pana in aceasta dimineata. Nu era obosit, ci doar plictisit. Nu considera ca se pune nici pe sine, nici pe ceilalti in pericol, desi conducea cam haiduceste dacia chinuita. I-am dat mult peste suma afisata, sperand sa il ajut sa plece mai devreme acasa. I-am luat numarul si-am vrut sa sun la companie sau la politie, dar in afara de a-i recomanda odihna, ce puteau sa-i faca? Eventual sa-l taie de la comenzile prin statie si asta ar fi insemnat ca i-ar fi luat si mai mult timp sa-si stranga banii. I-am urat sanatate si i-am zis sa aiba grija de el si de ceilalti oameni de pe strada. Probabil ca nu e prima oara cand face asa. Probabil nu e nici singurul. Stiu ca-s multi cei ce se simt viteji dupa ce au baut alcool (“haide mai, doua beri, acolo”), dupa ce au dormit mult mai putin decat ar fi avut nevoie sau doar imbatati de farmecul cailor putere de sub capota. Si de fiecare data cand ma urc la volanul buburuzei mele ma gandesc ca prudenta mea va fi de-ajuns. Este oare?…
se termina una dintre cele mai urate saptamani din anul asta. cred ca doar saptamanile in care mamei i-a fost greu cu sanatatea ii trec inainte. blogul asta se numea la inceput ‘despre mersul pe sarma si alte incercari’ – zau daca nu simt ca am facut febra musculara saptamana asta mergand pe varful picioarelor si incercand sa nu cad. o saptamana subreda, petrecuta mult intr-o spaima tampita, sa nu supar niste oameni care-s oricum gata suparati…
oameni care s-au sucit brusc din pricini de oboseala, de nemultumiri, de neimpliniri. care te vad doar ca intregul din care faci parte si nu si ca omul care incerci sa fii. care obosesc sa mai aiba rabdare si incredere si dau verdicte scurte, superficiale. si stii ca ar trebui sa le ignori, dar pe nesimtite locul acela s-a invinetit si durerea impunge si noaptea visele se-astern mai greu…
oameni carora orice le spui – chestioneaza, trantesc, ridica la loc, masoara, privesc cu neincredere si la sfarsit arunca o vorba plictisita ce-ti neaga intentiile, deschiderea, bunavointa.
nu-s perfecta. la randul meu voi fi nedreptatit oameni cu intentii bune, dar poate prea lenese sau poate de care nu era nevoie chiar atunci. dar saptamana asta m-am simtit asa des inghesuita in colt si pusa cu genunchii pe coji de nuca, incat, in afara de lacrimile de frustrare si neputinta pe care le duc cu mine in ultimele zile, ma simt si al naibii de vinovata pentru toate vorbele bune care mi s-au daruit si pentru care n-am avut timp… si de care nu-mi mai amintesc acum.
nu-s nici avida de confruntari si n-am chef de lamuriri drastice. ma adapostesc in coltul meu cu jaluzele si-mi tricotez iluzii si povesti noi, sa-mi tina de cald cand o da zapada… si-o sa comand pe net si un stol nou de vrabii, vorba unei prietene, ca ultimele au murit de inanitie tot cu gandul la raiul absolut al malaiului visat…
De ce nu mai scriu, m-ai intrebat. Pentru ca-s imprastiata in multe directii, pentru ca nu mai am matca de-o vreme. Pentru ca in fiecare zi aproape apar crapaturi, pe care alerg sa le acopar, sa nu se vada, pana o sa fiu in stare sa le repar. Crapaturi in prietenii, in intamplarile de la job, in pereti (la propriu, da), din cand in cand si’n incredere. E ca si cum am un guturai prelungit si’s ametita de la medicamente, si mi se aude vocea prea crapata si ea de sub patura.
Dar mi-ai dat sa citesc o leapsa faina si ma mananca degetele. asa incat…
1. Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ți-a plăcut când erai mai tânăr.
Ricky Martin. Dansam ca apucata in facultate pe nebunia aia cu crash, boom, down, la vida loca. Saream ca arsa de pe unde eram si incepeam sa ma zbantui de trosneau dusumelele. N-aveam in rest nicio legatura cu muzica disco, latino, nimic din ce presupunea dans sau macar ridicat de pe scaun. Insa Ricky m’a avut at hello 😉 mi-a trecut odata cu prima piesa plangacioasa scoasa de el, destul de repede, de altfel. (yeah, right…)
(nu, niciun hiperlink, nici macar o poza)
2. Numește o formație sau un cântăreț pe care o / îl urai în tinerețe și pe care acum o / îl adori.
Metallica. Dar n-as exagera cu urat si iubit. Pur si simplu in liceu erai fie roacherita, fie depeshista. Cam cum e cu Steaua/Dinamo. Sau cu Canon/Nikon. Pe mine m-a prins liceul mare fan depesist si’n lumea mea blonda nu’ncapeau rockurile. Da’ cine’a stat acu’ cativa ani la concert Metallica pe ploaia rece si cruda, zgribulita ca un pui bezmetic si cocotata pe platforma de metal de pe progresul care se zguduia de si’acum inalt rugi de multumire ca nu s’a prabusit? Si cantecelul urmator e acum piesa de capatai…
3. Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum.
Nicio surpriza aici. Depeche Mode. S’au strans multi ani si tot am pasiuni de adolescenta pt Dave si cred ca daca pan’la urma ii vad intr’un concert am sa fiu the perfect histerical groupie 🙂
4. Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare.
Ah, chestia asta ma urmareste de pe timpurile cu Fire 🙂
Si mai era si Moby, cu Honey. Functiona instant, chiar daca o punea Teo la 4 dimineata. Si sunt ocazional atinsa in mod inexplicabil de tot felul de tembelisme insuportabile. Da’mi trece repede…
5. Numește un album de pe care îți place să asculți fiecare melodie.
Pfui, pai numa’ unu? Uite, ultimul e chiar Gulag Orkestar’ul de la Beirut. (Nu e ultimul, e primul, stiu, dar e ultimul cumparat de mine.) Mi’a placut de’am murit Battle for the Sun al lui Placebo. Coloana sonora de la Into the Wild.
Ah, ce bine ca am ocazia sa’i dau cu Beirut 🙂
6. Numește o formație sau un cântăret de care ești atât de sătul/ă încât îți dorești să nu mai auzi în veci de ea/el.
Rihanna!!! Si Lady GAGA!!!
7. Numește o formație sau un cântăreț pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră și tu nu-l poți suferi.
🙂 Megadeth 🙂 De ce ma tachinau rockerii de acum ‘jde ani cum ca’mi atarnau pletele fix ca lui Mustaine, de ce’mi erau mai antipatici. A, si Ozzy. Ma ierti, da’ nu intra 🙂
8. Coverul tău preferat.
In general imi plac originalele, si oricat de bine canta Robbie Williams Mr Bojangles, aleg cu ochii inchisi Nina Simone. Dar chestia asta merge asa bine pe vocea lui Molko, incat e chiar unul din locurile mele cu soare.
9. Cântecul sau formația preferată în secunda asta.
Florence and the Machines. Si intoxic pe toti din jur 🙂 (Lia, ai apucat sa asculti?)
De noapte buna, de vise frumoase, de auzit si’ascultat cu bine…
In seara asta la un stop, un X5 langa mine. La fereastra un cap de fetita la vreo 3-4 ani, haioasa, zambareata si mai ales plimbareata. Pe scaunul din fata. Evident ca era in picioare, ca altfel nu cred ca i’as fi putut vedea mutrita. Se zbenguia si se foia, si pe scaun, si jos, si in fata, si in spate. In tot rastimpul asta, bizonul cu ochelari care parea tat’su vorbea la mobil ignorandu’si zgatia, si nu mi s’a parut ca s’ar fi grabit sa inchida cand s’a pus verde sau sa arunce vreo privire dupa cea mica atunci cand a pornit. A, era si politie in intersectie. Si?
A fost dragoste la prima vedere. Si la a doua. Si la a treia. Si cred ca Berlin va ramane mereu iubitul niciodata iubit pe deplin, insa cu care intalnirile sunt pline de ascunsuri nerostite si stari sufletesti nepereche. Pentru ca te primeste cu bratele deschise, iti zambeste la colt de strada, te surprinde cu zidurile sale pline de grafitti, cu o haina agatata pe o firma ca pe un umeras fantezist, cu intamplari la tot pasul, cu oameni curajosi si deschisi, cu personalitati vibrante, cu karaoke in parc si tarte cu visine, cu multe curti interioare surprinzatoare, fete frumoase cu picioare lungi si bicicletele lor, si, fireste si mai ales, barbati ai naibii de inalti si misto, care te privesc drept in ochi fara retinere. Eu sunt flamanda de Berlin, am atitudinea evidenta a turistului curios si aproape invaziv, dar in realitate imi doresc sa nu se vada asta. Sa absorb cat mai mult din lejeritate, calm si incredere, din relaxare, asa incat sa se vada din ce in ce mai putin ca am si bilet de intoarcere…
Mdeah, odata ca niciodata.
Decizia sa merg la festivalul Berlinului a fost abrupta si cam rudimentar luata, incat bietul meu prieten pe capul caruia tot cad n-a prea avut loc de-ntors. Noroc ca-i om tare bun cu usa si inima deschisa mereu. Beirut era de departe trupa pe care vroiam a o vedea cel mai tare. Prima oara tot in Berlin auziti, acum un an, cu vin alb in pahar (sau era verde?…), baietii astia cu acordeoane si trompete si sunetul lor romantic m-au imbolnavit. Mi s-au catarat in ureche si, cand ti-e lumea mai draga, piticul dj da drumul la ‘Elephant Gun’ si eu dansez in sinea mea in varful picioarelor. Concertul a fost cam cum erau ciocolatele chinezesti in poleiala aurie primite de craciunul comunist: devorate cu inghitituri mici si gata prea devreme. Cam toate cantecele lor suna a declaratie de dragoste, un pic desuete, un pic dulci si parfumate, cu versuri visatoare si cu campii largi insorite in minte. N-am vazut pe nimeni sa nu zambeasca in jurul meu. Zen garantat.
Nambar two pe lista au fost Suede. Am povestit mai demult de nostalgiile din liceu si cat de mult am asteptat concertul din iunie, care s-a incheiat prematur sub o ploaie torentiala la Arenele Romane. Ca tot romanul insetat de bis-uri, mi-am zis ca un al doilea concert va fi tocmai binevenit si, evident, binemeritat. Au intrat la 11, ca niste headlineri pretiosi si la 12 intuneric s-a facut, ca asta-i ora de culcare pt concertele nemtesti. Stins lumina, nu tu good night, nu tu see you next time. La inceput sunetul n-a fost deloc ok, dar undeva pe la al patrulea cantec s-a remediat si Anderson s-a putut zbantui cat il lasa charisma lui incontestabila 🙂 si a facut’o! Concertul cam mercenar, cu minim de interactiune, cam ‘prestari servicii’ uneori (aproape nu se termina bine un cantec ca incepea urmatorul si senzatia era ca se grabeau sa nu rateze ceva din playlist), dar hei, Brett Anderson 🙂 in camasa neagra 🙂 one takes whatever one can get 😉
Din categoria dat pe spate in mod neasteptat: Apparat Band. Am fost convinsa ca Primal Scream va fi formatia preferata pe respectivul palier de timp si intr-o doara am zis ‘hai si la hangarul 4’. Si acolo am ramas. Muzica e electronica si, pentru ascultatorul neinstruit de electro care sunt, a sunat mult precum Sigur Ros. Dar n-am protestat, ba dimpotriva, m-am lasat tentata, atrasa, sedusa de atmosfera si de sunete si de lumini si de senzatii. Foarte faini, mi-au vindecat inca putin din rezistenta la genuri mai putin rockeristice 🙂
Dat pe spate in mod semi-asteptat: Mogwai. Intr’un soi de testare, au pendulat intre un rock absolut ravasitor (cu care au si incheiat) si piese visatoare, iar electronice. Foarte talentati si mi-au parut receptivi si atenti la public. Concert ascultat in mare parte pe jos. Si a fost bine 🙂 Inaintea lor a fost dEUS, dar, fara sa pot explica de ce, concertul nu m-a prins. Si intre ei au fost Beginner. O trupa rap germana, ceva gen criss cross ten years after, pe care lumea s-a bestializat de-a dreptul in rasetele mele in hohote. O fi fost de vina si faptul ca nu intelegeam versurile. O fi fost.
Nu m-am abtinut sa nu fac comparatie cu Bestfestul nostru. Si n-am iesit chiar rau 🙂 De departe stau mai bine la capitolul spatiu si idei artistice. Line-up-ul, hm…. Si la noi au fost ani absolut meseriasi in participari artistice; as zice ca facem fata cu succes. Scenele sunt, insa, amplasate mult mai bine (inteligent? norocos?). La ei n-o sa auzi ce se intampla pe o alta scena in timpul concertului la care asisti. Si la capitolul nevoi intime stau mai bine, caci aveau niste containere suspect de decente, igienic vorbind, pentru fete. Daca nu ma insel, la Bestfest exista numai toalete ecologice, nu? Nu bag mana in foc, insa, pentru ca, invinsa de experientele din alti ani, mi-am dramuit drastic consumul de lichide anul acesta in iulie, asa incat sa n-am nevoie :).
Mi-a placut. Mi-a prins bine. M-am zambit, zenuit si m-am spalat la minte de cucuiele de-acasa. Mi-am troznit oasele si starile de spirit obosite. Mi-ar placea sa fie Berlinul mai aproape. Nu pe Valea Prahovei, ca s-ar umple de lanturi de haur si tocuri de 14. Dar undeva prin dreptul Budapestei, m-ar multumi 🙂 despre zborurile urmarite de furtuni si escalele aproape ratate, altadata…
O continuare scurta la ultimul post: ma enerveaza si wordpress nitel pentru ca mi-a scos din optiuni butonul de like al lui Facebook si mi l-a lasat doar pe cel de share. Sau poate sunt eu blonda si inca este disponibil like-ul in cine stie ce subsubsuboptiune, caz in care va rog sa va faceti pomana si sa ma luminati.
Toata lumea ii da cu ‘ultimul sfarsit de saptamana al verii’. Adica acesta, ultimul din august. Eu nu’l percep astfel, poate unde nu mi-a ajuns vara asta nici pe-o masea si unde afara e inca soare si cald si lene si ajung super repede la servici dimineata fara scheme printre blocuri. Si poate unde vara asta m-a tradat putin si inca astept o surpriza din partea ei. Daca ar putea sa tina pana prin noiembrie, ca anul trecut, ar fi de bun simt 🙂
Rezumat scurt al momentelor remarcabil negative din vara asta: reparatii extrem de costisitoare la masina si casuta, intr-o suita ticaloasa de ‘in fiecare zi se intampla/strica altceva’. Muncitori in casa, discutii infinite cu vecini, administratori, alti vecini, instalatori, parchetari si bagatori in seama. Nervi si produse de curatat, consumate toate la viteze periculoase. Papuci luati brusc si prematur peste ochi dintr-o relatie care abia invata sa mearga. Primul examen picat (si, ca sa fie si Murphy satisfacut, totodata ultimul examen de dat ca sa devin guru certificat in ce fac eu la munca). Plus alte marunte dezamagiri si intamplari impiedicate, bune mai degraba pentru o toamna ploioasa decat pentru soarele tantos de-afara.
Noroc ca de prin mai, cand inca nu venise oficial vara, se trecusera in calendar niste planuri ferme de toata frumusetea, o saptamana in Stambul, in mijlocul lui august. De-asta’s bune planurile ferme: oricat se vantura corabia si oricat de roase ti-s unghiile de draci, stii ca pe data de 14 august pornesti a impacheta juma’ de garderoba si trei sferturi din sandalele pe care le detii si musai schimbi registrul de emotii si experiente. In ziua respectiva am aterizat la ceas de seara pe, cica, al doilea aeroport al turcilor, care cam bate la fund cel dintai aeroport al nostru si m-am pregatit sa ma ‘zenific’ o saptamana intreaga.
Ceea ce s-a si intamplat si va doresc si domniilor voastre cat de curand. Istanbul e asa de plin de viata si are atatea povesti de spus, incat n-ai nicio sansa decat sa te resetezi complet ca sa poti absorbi toate imaginile, trairile, mirosurile, experientele, gusturile, posibilitatile samd…. Da, e turcime. Rau. Si bine. Nu reneg nicio experienta, nici macar cea cu marele bazar din care am iesit ca o albina beata dupa nici 20 de minute. Nici macar faptul ca, din pacate, turcii nu abuzeaza de sapun si apa, desi au o traditie lunga in a prepara sapunuri de casa, care mai de care mai mirositoare si innebunitoare. Pentru ca intotdeauna la capatul unui drum era o poveste. Un castel. O moschee. Un drum pe ape albastre. Un fel de mancare devorat pe nerasuflate. O portie de orez cu lapte. O matza la loc de cinste, de obicei pe scaunele stapanilor.
Turcii zambesc. Chiar si cand conduc haotic (Bucurestiul este mic si civilizat copil, sa ne intelegem!) si aproape te rastoarna. Sunt insistenti, dar nu agasanti. Sunt comercianti innascuti. (Aici insa merita mentionat tipul care mi-a vandut 3 limonade a 4 lire fiecare si care vroia nu 12, ci 16 lire, pentru ca asa ii dadea lui inmultirea. Dar a fost simpatic cand si-a dat seama ca a gresit si si-a cerut scuze.) Sunt simpatici cand incearca sa te perie si sa te faca sa te simti bine, sa-ti dea o floare uscata sau un magnet sau orice prostioara cadou. Cumva, desi am inceput saptamana putin intimidata de marele, aglomeratul, zgomotosul oras, pe nesimtite m-am relaxat si mi s-a insinuat in papilele gustative si in nari. In papilele gustative mai e si acum, in special orezul acela minunat 🙂
Multe lucruri de vazut si mai ales, de incercat. Istanbul e un oras pe care trebuie sa-l testezi cu toate simturile, nu doar cu obiectivul foto. De vazut Insulele Printului. Sunt, zic eu, loc perfect pentru o vacanta linistita. Se merge cu faetonul tras de cai si mult cu bicicleta, se sta la soare, e o atmosfera idilica si nu ma puteam impotrivi sa privesc cu o curiozitate nepoliticoasa inauntrul caselor, pe treptele colorate langa care era o placuta discreta cu ‘doctor’, in curtile adormite sau in balcoanele goale… Am avut sentimentul satului in care mi-am petrecut eu vacantele, din Moldova – mutat pe malul apei. E putin intors in timp, are gust de fructe rosii si sunet de vapoare care vin si pleaca. Si miros de peste 🙂
De vazut palate. Noi n-am contabilizat prea multe, dar ce-am vazut, ne-a placut. Sunt foarte artistici turcii si, desi stilul lor arhitectural e opulent si coplesitor, e interesant de vazut si integrat in lectiile de istorie… cam uitate, in cazul meu 😛 am vazut portretul lui Baiazid si am rememorat Scrisoarea a III-a, se pune? Topkapi e palatul traditional, cu harem, cu inscrisuri religioase, cu ceramica extrem de migaloasa si cu privelisti care te amutesc asupra orasului. Dolmabahce e un palat al vremurilor noi, care copiaza mult din stilul occidental, dar e totusi oriental. Putin kitsch, dar oricum original si aproape o lectie de vointa de a progresa.
De moschei – numai de bine. Recomand pentru fete fuste lungi si o esarfa si mai lunga, altfel va treziti infasurate in niste basmale cenusii si nu prea igienice. Noi n-am intrat decat in celebrul si albastrul lacas de cult, pentru ca obiceiul lor de a se descalta ne-a descurajat sa mai vrem si a doua oara 🙂 Frumos. Si scurt 🙂
Muzee: Hagia Sofia. E o lectie interesanta felul in care elemente crestine se regasesc alaturi de cele islamice. Musai ghid audio, chiar daca inmagazinati prea putine informatii. E mare si, daca iti lipseste educatia istorica, te invarti cam fara rost – si-i pacat. M-a amuzat ca pana si aici se insinuase o pisica si nu oriunde, ci tocmai intr-un loc restrictionat. Care bineinteles ca se umpluse de copii 🙂 Mi s-a parut obositoare si, in afara de Topkapi, extrem de vanata de turisti.
Basilica Cistern. Este incredibila, un monument sub pamant. Sa te gandesti ca in secolul al 6-lea au construit un asemenea sistem pentru filtrarea apei si ca mai aveau cateva sute alte cisterne construite tot in vechime – e impresionant. Si, cumva, o justificare si pentru exceptionala infrastructura din Istanbul din zilele noastre: autostrazi, transport public suprateran, subteran si pe apa. Desi este imens, aglomerat, putin isteric, este perfect functional si eficient. Si intr-o dezvoltare continua. Chapeau pentru asta, suntem trist de departe…
Elementul ‘wow’. Aici, musai, cladirea Saphire. E, cred, in primele 10 din lume, are 236 m inaltime, dar nu ea, in sine, e elementul de atractie, ci ce poti sa vezi de la etajul 53 (parca). Noi am fost seara, iar Istanbul pe timp de noapte e o nava spatiala 🙂 De altfel, recomand cocotarea pe orice fel de terasa – si orasul acesta nu duce lipsa de asa ceva – si admirarea privelistii. Cu un pahar de vin e si mai bine 🙂
Si tot la elementul wow: bucataria. E speciala, condimentata, parfumata. Am mancat multa oaie (si eu cred ca am mancat oaie de 5 ori, poate, pana sa ajung acolo), iar shish kebap-ul cu iaurt a fost revelatia noastra. Dulciurile sunt nebune de-a dreptul. Orezul cu lapte, orezul cu lapte si iarasi orezul cu lapte, apoi pricomigdalele cat palma si baclavalele si o cafea turceasca amara pot sa stearga toate amintirile urate si sa-ti lase doar un zambet satisfacut pe bot. Bazarul in care am suportat sa stam a fost nu cel mare si binecunoscut, ci unul mai micut, renumit pentru condimente. Si ne-am incarcat de cafea imbietoare, ceaiuri tentante, ardei pisat, piper amestecat cu lamaie, rahat si halvita cu miere … si zambete 🙂
Mai, dragilor, daca ati ajuns pana aici cu cititul, multumescu-va tare. Si drumuri bune si voua, incotro o apucati…
ma enerveaza facebook. ma enerveaza ca-s dependenta de el, ca, daca imi sterg contul, stiu ca o sa dispara si bruma de legatura pe care o am cu lume abia regasita. ma enerveaza limba romana ciuntita si gramatica schioapa folosita de multi. ma enerveaza pozele in care tot felul de gagici incearca sa transmita mult prea multe si toate de plastic: sunt fericita, ma dixtrez maxxxxim, sunt sexi, uita’te la mine cum ma intind pe nisip, ahh, lasa-mi un comment cu cat de frumosi sunt ochii mei. nu, nu prea am prieteni care sa se incadreze aici, dar stiti ca facebookul e darnic cu tot felul de notificari si iti cad sub ochi o gramada de rahaturi. ma enerveaza avalansa de evenimente la care oricum nu participi, dar dai click acolo, sa socializezi, vorba aia, sa fii activ. mai nou am vazut ca se creeaza evenimente pentru nunti, pentru zilele nationale ale republicilor africane si pentru rasaritul soarelui. bine ca mi-am blocat cauzele si aplicatiile, ca ma umplusem de invitatii la cauze caritabile din varful pixului. oameni buni, daca vreti sa faceti ceva si sa va simtiti impliniti, faceti o donatie, un pachet, o vizita la un camin de copii sau de batrani, maturati in fata blocului sau pur si simplu dati un telefon unor oameni dragi pentru care nu v-ati mai facut timp demult. e mult mai eficient, dar, na, nu implica mouse’ul. noroc ca s-a plictisit lumea de farmville si de restul jocurilor, ca ma saturasem de mesaje de ‘ajuta’mi broasca testoasa sa treaca dealul’. ma enerveaza intrebarile care ar trebui sa fie private si nu sunt. ma enerveaza cererile de prietenie de la necunoscuti ‘cool’ cu ochelari aviator si maiou alb. ma enerveaza ca imi sterge mesaje, dar imi dubleaza comentarii. ma enerveaza ca mi-a devenit indispensabil.
noroc cu prietenii care scriu vesti frumoase si raspandesc muzica buna, cu noul cinematograf al regizorului roman, cu dilema veche si cu fotografiile, cu invitatiile la evenimente reale si cu gandurile bune 🙂 sunt online…
am primit o vorba frumoasa azi dimineata, am gasit-o intr-un mesaj cand m-am trezit si simt ca ma urmareste, ca falfaie usor din aripi deasupra mea si imi trage colturile gurii in sus, intr-un zambet. mi-s dragi oamenii pe care i-am gasit mai demult si reusesc sa nu-i pierd. oamenii care mi-s prieteni mai mult la greu decat la bine. oamenii carora le scriu un rand repezit si-mi raspund cate zece randuri. carora le spun ca mi-e dor si ma primesc in casa lor. oamenii care-s acolo dintotdeauna, care au incredere in mine mai multa decat am eu insami, care-si rup timp, atentie si rabdare sa ma culeaga de pe jos si sa-mi puna un plasture peste vanatai si isi mai amintesc si peste o saptamana sa ma intrebe daca mi-a trecut, daca ma mai doare.
A cat's world 